deutsch english español
   
   

Participant: Stefan Roman
Perioada: 1 - 23 octombrie 2006
Zona: Altiplano-ul bolivian, parcurile naţionale Sajama, Isluga, Salar de Surire - Peru, Bolivia, Chile
Distanţa: 560 km



Informaţii utile

 

 

 

După mai bine de zece luni de la ultima tură cu bicicleta în Jamaica, a sosit din nou momentul de a mă urca în şaua bicicletei şi a cunoaşte noi colţuri a acestei fascinantei lumi. De această dată m-am îndreptat spre meleaguri deja cunoscute, spre Anzii bolivieni şi chilieni. Eram deja de mai bine de 4 luni în Arequipa şi se apropia meritatul concediu. Cu autobusul am ajuns în capitala Boliviei, La Paz unde m-am pregătit mai întâi pentru o tură de gheţar de două zile pe vârful Huayna Potosi (6088 m).
Peisajul cu dealuri domoale şi văi adânci, colorate de la un roşu puternic de argilă, la galbenul şi verdele deschis al rocilor sulfuroase contrastează puternic cu norii albi care împânzesc cerul albastrul intensiv la peste 4000 de metrii. La fel şi pajiştile uscate şi galbene cu zonele de „bofedales” umede şi verzi care sunt păscute de turme întregi de alpaca. Drumurile sunt foarte proaste, cu nisip fin în care se afundă roţile. La unele porţiuni aveam impresia de parcă m-aş da pe tablă ondulată. Aşa se face că nu reuşeam să parcurg mai mult de 50 de km pe zi.

Click pentru a merge spre escaladarea Huayna Potosi

Imediat după escaladare mi-am pus la un mountainbike cumpărat cu 50 de euro de la un neamţ.
Urma să parcurg 600 de km în trei săptămâni pe altiplano-ul bolivian spre parcul naţional Sajama, la graniţa cu Chile şi apoi să traversez spre sud creasta andină de vest prin parcul naţional Surire pe porţiunea dintre Tambo Quemado şi Colchane. Pe lângă echipamentul obişnuit pentru camping aveam şi echimantul complet de alpinism, cu bocanci, colţari, piolet şi rucsac pentru a încerca şi escaladarea celui mai înalt vârf din Bolivia, Nevado Sajama, cu 6549 de metrii altitudine.
Tura propriu-zisă o încep în El Alto, oraşul lipit de La Paz şi situat pe altiplano la 4100 m. După nici 20 de km s-a rupt portbagajul din spate. În satul Viacha, unde toţi locuitorii şi oaspeţi veniţi din La Paz, El Alto şi satele învecinate serbau ziua patronului satului, a trebuit să mă opresc la un sudor şi să îmi fac un portbagaj solid din fier beton. Următoarea dimineaţă pornesc după o mică promenadă printre grupurile folclorice locale şi câte un beţiv vesel spre pustietăţiile peisajului altoandin. Punctual la ora 12 începe să bată un vânt infernal ce nu te lasă nici să respiri în linişte. Totul ce nu e fixat tare pe bicicletă începe să facă un zgomot asurzitor. Mă dau bătut şi accept cu uşurinţă principiul pauzelor lungi şi dese, cheia marilor succese.

 

Cu cât avansez spre graniţa cu Chile, peisajul devine mai arid, distanţele între sate tot mai mari şi satele tot mai mici iar drumurile mai proaste. De multe ori o iau pe poteci care sunt mai bune decât drumurile pentru camioane. Cum pentru zonele rurale din Bolivia nu prea există hărţi bune, prin sate trebuie să mă interesez de drumurile existente. Puţinii serranos, cum sunt numiţi locuitorii din munţi şi de pe platoul altoandin, pe care-i întâlnesc de-a lungul mă salută prietenos şi se bucură de o scurtă conversaţie cu un gringo (aşa sunt numiţi străinii). Locuitorii de aici se ocupă cu agricultura şi păstoritul de oi şi alpaca. Trec prin zone cu un peisaj spectaculos şi nu mă pot abţine să fotografiez la tot pasul ceea ce văd: abrupturi ravenate, văi largi, lacuri sărate secate şi crestele înzăpezite ale celor două lanţuri paralele ale Anzilor. Cortul mi-l pun de obicei acolo unde mă apucă noaptea, totuşi încerc să găsesc un loc plăcut, în cel mai bun caz departe de sat şi pe malul unui râu sau pârâu ca să mă pot spăla. După două zile am deja vederea liberă spre majestuosul vulcan Sajama, care se înalţă lângă vulcanii gemeni de pe partea chileană, Pomerape şi Parinacota. Sajama va fi punctul de orientare pentru următoarele 4 zile, când în plină pustietate la intersecţii nu e nici un indiciu în care direcţie trebuie să o iau. De două ori mă şi pierd şi trebuie să mă întorc pentru a lua calea alternativă. Pe penultima etapă înainte de satul Sajama mi se rupe mecanismul schimbătorului pe faţă şi sunt obligat să pedalez cu foaia mică încă 50 de km.

Pentru două zile îmi parchez bicicleta într-unul dintre numeroasele hostaluri din Sajama şi mă pornesc spre vârful vulcanului împreună cu un australian şi ghidul său bolivian pe care îi întâlnisem în sat. În prima zi urcăm până la tabăra superioară la 5650 m. După o noapte fără somn, pornim la 2 dimineaţa spre vârf, însă la altitudinea de 6250 m, la 300 metrii înainte de vârf, suntem obligaţi să ne întoarcem din cauză oboselii acumulate pe fondul condiţilor de gheaţă dificile. Cu toate că n-am atins vârful, de pe pantele abrupte ale vulcanului am avut o privelişte de vis asupra întregii regiuni. În aceeaşi seară ne întoarcem în Sajama.
Dimineaţa, din nou pe bicicletă, a urmat o urcare de 3 ore pe o şosea imaculată până în pasul Tambo Quemado (4660 m) care constituie şi graniţa cu Chile. La 7 km în aval se află postul de frontieră chilean Chungara unde am fost invitat de către un militar care-şi facea antrenamentul de triatlon să dorm la ei în campament. După nouă zile, a fost o plăcere să mă spăl din nou cu apă caldă. Ziua următoare am coborât cu autostopul până în primul orăşel, Putre, pentru a mă aproviziona din nou cu mâncare şi cu o nouă manetă de schimbător.

Încă patru zile pentru 200 km au urmat în şaua bicicletei, pedalând spre sud de-a lungul graniţei cu Bolivia. Zona parcului naţional Surire este cunoscută pentru mulţimea de izvoare termale, salaruri şi animale andine - vicuña, llama, puma, raţe şi gâşte. Mai ales izvoarele termale erau ceva fantastic, deoarece după o zi de pedalat la peste 4200 de m în astfel de condiţii, nu există nimic mai bun decât să faci o baie în apă caldă sub cerul liber. Asta am şi făcut la marginea salarului Surire, un imens lac de sare, pe alocuri secat, unde se află izvoarele termale Pollequere. Nu este nimica amenajat, doar o bancă cu o masă şi nişte pereţi de piatră care protejează locul de cort de vântul puternic. Acolo m-am instalat cu cortul şi am stat mai mult de o oră în apa caldă de peste 40 de grade. A fost probabil una dintre cele mai frumoase senzaţii pe care le-am avut în Anzi.


Un ultim pas mare mă mai aştepta înainte de a ajunge la Colchane, la 10 km după Pollequere, unde drumul intră pentru câţiva km din nou pe teritoriu bolivian. Indicatoare roşii avertizează că zona de frontieră este minată, iar garduri cu sârmă ghimpată înconjoară porţiunile rămase încă necurăţate. În pas, din nou mi se deschide un peisaj impresionant în faţa ochiilor, întregul salar Surire şi o ultimă privire spre toţi vulcanii înalţi din regiune. Şi următoarea seară campez la marginea unui izvor termal, terminând astfel o excursie printr-o zonă foarte interesantă a Anzilor chilieni şi bolivieni.

În Colchane m-am urcat apoi în primul bus care m-a coborât în Iquique la litoralul oceanului Pacific. Două zile aici mi-au prins foarte bine, mai ales că am dat din nou de vinul chilean şi mâncare bună, după care întoarcerea am făcut-o cu busul până la Arica, 60 km pe bicicletă până la Tacna în Peru şi un ultim autobus înapoi la Arequipa.

 
 
 
© www.stefanroman.com 2001 - 2009
vizitatori