După tura cu biţa de anul trecul din Peru până în sudul Patagoniei, am vrut să trec de această dată Anzii prin două dintre cele mai înalte pasuri dintre Argentina şi Chile. Ideea era să trec din San Juan în Argentina spre La Serena în Chile, peste pasul Agua Negra şi apoi mai spre nord, să mă întorc prin Copiapo peste Paso San Francisco spre Tinogasta. Mă aşteptasem să parcurg acest traseu în două săptămâni şi jumătate.

Astfel, iată-mă miercuri după-masă în gara de autobus din Mendoza, aşteptând un bus care să mă ducă spre Jachal (18 pesos), punctul de plecare în acesta tură. Cinci ore lungi şi plictisitoare, petrecute pe drum aveau să mă ducă printr-un semi-deşert spre Jachal, un orăşel adormit din provincia San Juan. Acesta este locul ideal de plecare spre pasul Agua Negra. Sunt şi 2-3 magazine de biciclete unde se găsesc lucruri elementare pentru bicicletă, câteva pensiuni şi nişte restaurante ce-ţi servesc extraordinare grătare argentiniene.

A doua zi pedalam deja spre Anzi. Următorul sat, Rodeo, se află la o distanţă de 60 km. Drumul traverseaza o vale, până ajunge la lacul Cuesta de Viento, situat cu 6 km înainte de Rodeo. Este un uriaş lac artificial, cunoscut mai ales datorită vânturilor care bat în mod constant. La 18 km după Rodeo se află Las Flores, ultimul sat înainte de graniţa argentiniano-chiliană. Acolo am primit nişte veşti proaste, anume că drumul era închis, iar muncitorii încă se chinuiau să dezăpezească drumul îngust. Aveau de gând să-l deschidă înainte de mijlocul lunii decembrie. Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva, deoarece sunasem înainte la toate autorităţile locale, cu scopul de a mă informa asupra stării drumurilor.

Brusc, am fost obligat să îmi schimb planurile: am luat autobusul din Rodeo spre Jachal, apoi mai departe spre San Juan (10 pesos) şi de acolo spre Monteros (41 pesos) la de sud de Tucuman. Din Monteros am luat alt autobus spre Cafayate (22 pesos). în urmă cu un an mai trecusem prin acest mic orăşel, pelcând din Salta şi trecând apoi prin pasul Infernillo spre Monteros şi Catamarca. încă de atunci mi-am dorit să parcurg traseul Cafayate-Cachi cu bicicleta şi să vizitez frumoasele sate calchaqui de pe această vale. Aceasta era ocazia perfectă pentru a face această tură. Dupa aceea urma să traversez Abra Acay, cel mai înalt pas din America de Sud (totuşi există unul în Peru, dar acesta este cunoscut oficial ca fiind cel mai înalt) iar apoi să continui prin San Antonio de los Cobres, de unde voi urca succesiunea de pasuri de la Paso Sico iar apoi coborând spre San Pedro de Atacama.

Cafayate este cunoscut în Argentina şi America de Sud pentru podgoriile sale care produc unele dintre cele mai delicioase varietăţi de vin roşu din zonă, cum ar fi Malbec, Merlot, Syrah, Cabernet Sauvignon şi vinuri albe, Torrontes şi Chardonnay, din podgorii precum Etchart, Michel Torino şi Santa Maria. Este un orăşel liniştit, vizitat vara de turişti şi străini. Producătorii din oraş organizează vizite turistice si oferă degustări de vinuri. Cafayate are cele mai înalte podgorii din Argentina.

Ruta 40 spre nord este asfaltată până puţin după San Carlos. De-a lungul râului, drumul trece prin diferite sate (La Merced, Payogastilla, Santa Rosa). Peisajul este superb, canionul cu formaţiunile sale geologoce bizare îşi schimbă culorile, de la un roşu intens la galben, verde şi maro. Având canale de irigaţii de-a lungul întregii văi, localnicii pot să cultive toată suprafaţa văii. Satele de aici (Angastaco, Seclantas, Molinos, Cachi) trăiesc astăzi de pe urma agriculturii, având ceapă, roşii, fasole, porumb şi grâu pe câmpuri. Turismul, aflat în continuă creştere, înlocuieşte treptat agricultura ca pincipală sursă de venit.

în trei zile am ajuns la Cachi. Cum călătoream cu o mulţime de bagaje pe bicicletă şi drumul era deseori foarte nisipos, nu am reuşit să parcurg mai mult de 50-60 km pe zi. Dacă era o zi cu soare, trebuia să mă opresc la orele amiezii, când ardea foarte tare. Apă se găseşte în fiecare sat, dar oamenii care locuiesc aproape de drum sunt foarte prietenoşi şi te ajuă în cazul în care rămâi făra apă. Găseşti, de asemenea şi mâncare gătită, în sate mai mari unde sunt şi nişte restaurante modeste.

Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns în Cachi a fost să caut un sudor care să-mi repare lowrider-ul stricat. Am închiriat o cameră ieftină la Residencial Rosa, o stradă mai jos de piaţă. Se găseşte chiar şi un magazin de bibiclete în Cachi, două străzi la stânga de piaţă. Internet se găseşte la Centrul Cultural, urcând o stradă situată la sud-vest de piaţă, apoi întorcându-te pe jumătate spre stânga, pe deal.

Urcarea spre Abra Acay începe din Cachi, care se află la o altitudine de 2280 m. Primii 12 km sunt asfaltaţi, apoi drumul este nemodernizat până la Socaire, dacă te îndrepţi spre Paso Sico. La Poma este ultimul sat înainte de pas, cu 800 m mai sus decât Cachi, la o distanţă de 60 km. Mare parte a urcării se face pe ultima porţiune, chiar înainte de intrarea în La Poma. Aici se găseşte chiar şi o pensiune modernă, în centrul oraşului. De-a lungul următorilor 20 de km, se mai întâlnesc înca niste case.

Dimineaţa devreme am şi început să pedalez spre Abra Acay, încercând să ajung cât de aproape de pas în acea zi. 18 km mai sus de La Poma se află Saladillo, unde este o şcoală cu internat pentru copii din acea zonă izolată. 4-5 km înainte de Saladillo este o fermă de capre, unde se vinde o brânza uscată de capră delicoasă. După Saladillo, mai urmează doar două case, ultima dintre ele la 33 de km în amonte, chiar la capătul unei mici coborâri după un câmp unde pasc lamele (foarte bun locul pentru a pune cortul). Cu 600 m înainte, trebuie să treci o apă. Această casă aparţine lui doña Flavia şi Damiana care trăiesc din crescutul de lame. 2 km mai sus apare prima serpentină din pasul Abra Acay. Aici este ultimul loc în care poţi să ridici un cort, chiar intrând în curbă, spre dreapta, lângă apă. Altimetrul meu arăta 4040 m. Aici poţi să îţi umplii sticlele cu apă. Dacă crezi că este nevoie, poţi să pui şi 2 pastile micropur care să dezinfecteze apa, deoarece unele lame pot să pască puţin mai sus. Drumul urcă în mod constant, porţiunile de curbe alternând cu cele mai drepte. Ultimul loc în care se pot umple sticlele cu apă înainte de San Atonio de los Cobres se află la o altitudine e 4400 m, la o trecere de pârâu, aproximativ la 4.5 km de la prima curbă. Cu puţin înainte de a ajunge aici, poţi vedea pe partea opusă a văii drumul urcând în direcţia ta. 3,5 km mai departe, la 4550 m, se află o altă porţiune plană unde poţi să-ţi ridici cortul, în cazul în care se întunecă sau se schimbă vremea. De aici poţi observa ultimele 8-9 curbe care urcă spre pas. Pasul este la dreapta unor stânci ascuţite, pe care le poţi vedea pe creasta din faţa ta. Urcarea din locul în care mi-am pus cortul, la 4040 m până în Abra Acaz este de 13,5 km.

Cum toate că a plouat 4 ore în noaptea dinaintea urcării mele spre pas, dimineaţa când m-am trezit cerul senin era de un albastru închis şi toti munţii din jur era acoperiţi de zăpadă la o altitudine de peste 5000 m. Cea mai dificilă parte a urcării a fost pe ultimii 5 km. Pentru că nu am avut timp pentru aclimatizare, am început să am dureri de cap si eram nevoit să mă opresc la fiecare 20 de paşi şi să respir adânc timp de unu-două minute, să beau apă şi apoi să împing încă 20 de paşi. Mi-am împins bicicleta aproape tot drumul spre pas, de la 4600 m. în astfel de momente dificile ajungi să te întrebi ce cauţi în aceste locuri singuratice ale lumii, de ce nu îti petreci vacanţele călătorind cu maşină sau stând sub un palmier pe nisipurile albe din Caraibe...oricum, ar fi multe răspunsuri, cei ce călătoresc cu bicicleta le cunosc foarte bine.

Ajuns în pas am făcut pozele obligatorii si am savurat priveliştea magnifică de la aproape 5000 m deasupra altiplanoului şi crestelor altoandine. Defapt, acestea sunt acele momente de linişte lăuntrică, mândrie şi satisfacţie care te fac să treci prin toate astea.

 

Următorii 27 de km coboară până la drumul care merge spre San Antonio. în 33 de km se coboară 1060 m. înainte de San Antonio, am campat undeva în câmpie. San Antonio de los Cobres era locul ideal pentru relaxare a doua zi şi pregătirea pentru următoare etapă spre San Pedro de Atacama, 360 km prin zone şi mai pustii. Am mai cumpărat ceva mâncare, am facut reparaţii majore la bicicletă la magazinul lui don Ladislao şi am făcut un duş cald la pensiunea în care stăteam. Sunt mai mult pensiuni în San Antonio, pentru 10 pesos ar trebui să găseşti una cu apă caldă. Restaurante se găsesc pe drumul principal. Este şi internet în sat, la un locutorio (cabine telefonice) cu 2,5 pesos sfertul de oră.

Spectaculosul drum peste Paso Sico spre Chile trece prin nişte peisaje incredibile cu salare, lagune şi fluvii de lava întărită, creînd un scenariu bizar şi ireal. Pe majoritatea hărţilor, Paso Sico apare ca fiind punctul de graniţă între Argentina şi Chile. în spaniolă, pasoînseamnă punct de trecere, nu ceea ce ştim noi a fi, adică cel mai înalt punct al unui urcuş. în realitate, sunt patru pasuri de trecere înainte de a ajunge în San Pedro. Primul este Abra Chorillos, la 4650 m, 28 km după San Antonio. Următorii 32 de km spre Olacapato (4060m) coboară lent, dar drumul începe să se strice, unele zone fiind foarte nisipoase, şi eşti obligat să împingi bicicleta. Olacapato este unul dintre acele sate andine care arată de parcă ar fi fost abandonate. Multe case sunt lăsate în paragină iar pungi de plastic zboară prin aer şi apoi atârnă de tufişurile uscate iar copiii dau o impresie neîngrijită. Este şi un magazin mic. Olacapato este ultimul sat locuit înainte de Socaire şi ultimul loc de aprovizionare cu apă înainte de graniţa argentiniană, aflată la o distanţă de 64 km.

Drumul coboară uşor următorii 8 km spre Cauchari, un sat nelocuit, înainte de a urca din nou pentru 12 km după care se ajunge la marginea Salar-ului de Rincon. Pe un drum foarte denivelat, 44 km mai departe, se ajunge la postul de graniţă argentinian. Nişte biciclişti mi-au spus că aici se poate găsi un loc de adăpost pentru noapte. în mod normal, vânturile de vest încep să bată destul de tare pe la orele 12-13. Cum nu am reuşit să ajung la postul de graniţă în aceeaşi zi, am fost nevoit să mă opresc cu 18 km înainte de acesta, într-un loc unde este o tablă Rio Catuape unde o ţeavă de beton de evacuare a apei trecea pe sub drum. Drumul este mai înalt aici, aşa că am avut ceva protecţie de vânt. Chiar şi aşa, mi-a luat 40 de minute să îmi ridic cortul. Dar odata intrat în el, este grozav să nu mai simţi vântul suflându-ţi în faţă şi să savurezi liniştea dinăuntru. Imediat ce se întunecă afară, vântul se opreşte şi ai o privelişte minunată asupra cerului înstelat.

La punctul de frontieră (Gendarmeria Argentina - 3880 m) unde se fac formalităţile necesare pentru a părăsi Argentina, începe o nouă urcare. După 12 km, un semn mare deasupra drumului te anunţă că intrii în Chile. Formalităţile chilene de vamă sunt realizate în San Pedro de Atacama. Aici este locul în care linia de frontieră se intersectează cu drumul, nefiind cumpănă naturală a apelor (deseori, văile se termină în lacuri sărate şi nu mai au ieşire la ocean). Acesta este deci Paso Sico, la 4160 m. Dar mai sunt totuşi încă 12 km de urcat până a ajunge la altitudinea de 4492 m, un loc pe care-l numesc Abra Sico. Următorii 7 km coboară, chiar înainte de a urca 7 km spre Abra El Laco, la 4580 m. La mijlocul urcării se află serviciul de agricultură chilean (SAG - Servicio Agricola Chileno), unde ţi se verifică bagajele de orice produs animal sau vegetal. Trebui ştiut faptul că nu se poate intra în Chile cu nici un tip de astfel de produse, iar dacă totuşi ai, ţi se va confisca şi incinera. Ai însă posibilitatea să le mănânci pe loc. şi bicicleta îti va fi dezinfectată. Aceste măsuri sunt luate pentru a proteja Chile de boli animale, cum ar fi boala piciorului-şi-a-gurii. Jandarmul SAG a fost foarte cumsecade şi m-a invitat să petrec noaptea în casa încălzită, unde am mâncat o cină grozavă si am stat la poveşti până târziu.

Baza mineră El Laco este la 3,5 km depărtare de pas şi reprezintă o altă posibilitate de a înnopta. Drumul mai coboară până la Laguna Tuyaito la 4084 m, la 22 km de baza minerilor. O urcare scurtă duce la Salar de Aguas Calientes, unde se fac 12 km pe marginea salarului. La 3990m, la capătul salarului, începe ultimul mare urcuş. Pe următorii 18 km, drumul urcă până la 4200. la o distanţă de 14 km de la salar, un drum mic şi prăfuit o ia spre dreapta, ducând la Laguna Minique (5 coborâri, 8 urcări, şi încă 2 km în jos). La poalele vulcanului pasc vicunas şi gâşte negre înoată pe lac, construindu-şi cuiburi din alge. Culorile contrastante induc privitorului o senzaţie ireală, având la un moment dat la orizont 5 vârfuri de vulcani şi o lagună de un albastru închis, cu o floră şi faună unică în jur. Sugerez oricărui biciclist să facă un mic ocol pe aici, deoarece este un loc ideal pentru un loc de tabără (chiar dacă este interzis, ştiu că acest gen de turişti sunt bine educaţi şi sensibili în ceea ce priveşte mediul înconjurător).

Drumul de la Laguna Miscanti duce spre ultima urcare scurtă la casa de control a Parcului Naţional Los Flamencos, de unde se ajunge din nou la drumul principal (6 km). încă 6 km şi apoi poţi să laşi frânele şi să savurezi 33 km de coborâre (de la 3920 m la 2650 m). Am ajuns la Socaire în câteva minute, nu înainte de a face o baie revigorantă într-unul din canalele de irigaţie care treceau pe lângă stradă. De aici înainte, drumul este proaspăt asfaltat şi e perfect pentru o coborâre rapidă. Pentru acei biciclişti care pedaleaza spre Argentina, Socaire este ultimul loc înainte de baza de mineri El Laco unde se poate alimenta cu apă (eu n-aş bea apa sărată din salare). Acestea fiind spuse, ultimii 75 km spre San Pedro de Atacama sunt într-o zonă destul de plată, excepţie fiind câteva capete de văi pe care trebuie să le treci. Intrând în San Pedo, trebuie să treci prin formalităţile de la graniţa chileană (birou aflat la 170 de km de la graniţă din Paso Sico) înainte de a intra în sat. Asta este de asemenea esenţial, pentru cei care călătoresc spre Bolivia (Hito Cajon) sau Argentina (Paso Jama, Paso Sico), deoarece aici este locul în care trebuie aplicată ştampila de ieşire din Chile. San Pedro de Atacama este un loc excelent pentru a se relaxa, satul este plin de tot felul de locuri în stil hippie, restaurnate, baruri, internet-cafeuri, magazine de închiriat biciclete şi. Operatori de turism oferă un tur de câte o zi la Valle de Luna sau la Gheizerele Tatio, dar şi ture de câte 4-5 zile în Bolivia, Salar Uyuni şi înaltele lagune andine. La câţiva km în afara oraşului San Pedro mergând spre Paso Jama se găseşte o piscină unde te poţi răcori de căldura deşertului Atacama.

Pedalatul pe această rută a fost extrem de interesant dar în acelşi timp şi foarte greu. A trebuit să mă lupt cu uraganul de vânt ce sufla dinspre Pacific, mai ales după ora 12. în comparaţie cu asta, împinsul bicicletei pe drum nisipos pare o treaba uşoară. Cel puţin am fost răsplătit în fiecare seara cu un cer senin acoperit de stele şi o cină delicioasă în cort, toate astea făcând să merite efortul.