deutsch english español
   
   

Participanţi: Stefan Roman, Elisei Miron
Perioada: 1-21 decembrie 2007
Zona: Maroc - Munţii Atlas, pasurile Tizi n Test, Tizi n Tleta, Tizi n Melloul
Distanţa: 691 km


Informaţii utile
Parteneri

 

 
 
 
 

Era începutul lunii noiembrie 2007 şi îmi mai lipseau doar trei săptămâni până la ultimul examen din facultate, după care aveam câteva săptămâni libere. Eram în Germania, afară ploua şi era rece. Din reflex, într-o pauză de învăţat am verificat scurt paginile de internet ale unor companii de zbor low-cost după oferte. Ryanair tocmai avea un zbor extrem de ieftin, 40 de EUR din Frankfurt Hahn la Marrakesh. Începeam să-mi imaginez cum ar fi să pedalez prin munţii Atlas sub soarele african. Câteva minute mai târziu, într-o discuţie pe messenger, Eli pare foarte entuziasmat de idee şi reuşesc să-l conving să vină cu mine. De aici mai era o singură condiţie pentru a face tura: să-mi iau eu examenul la geografie cu o notă bună.

Patru zile mai târziu, cu primul examen luat foarte bine, aveam deja biletele cumpărate şi proiectul pentru expediţie publicat pe pagina mea de internet. Dacă tot mai aveam încă două săptămâni timp până la plecare, de ce să nu căutăm şi nişte sponsori?! De aici, lucrurile au decurs foarte rapid: am contactat câteva firme clujene şi am reuşit să primim sprijin financiar. Sponsor principal a devenit Tirana, sponsori asociaţi Perpetuum, Huben şi Grafol. Traseul era în mare parte stabilit, echipamentul pregătit şi aşteptam cu nerăbdare plecarea. Mountainbike-uri urma să ne cumpărăm în Maroc.
Pe 30 noiembrie, după ultimul examen promovat şi facultatea terminată, m-am întâlnit cu Eli în aeroportul Hahn. El zburase de dimineaţă din Budapesta. Avionul spre Marrakesh pleca abia ziua următoarea aşa că a trebuit să dormim o noapte în aeroport.
Am exploatat la maxim cele 15 kg de bagaj permise în cală şi cele 10 kg în cabină. Duceam cu noi genţile de bicicletă, aparatura foto şi video, haine de bicicletă şi echipamentul complet de camping.
Patru ore mai târziu aterizam deja pe aeroportul din Marrakesh – cu o primă panoramă din gemuleţele avionului asupra lanţului Munţilor Atlas, care se ridică spre sud în imediata apropiere a oraşului. Ne aşteptau trei săptămâni în care urma să cunoaştem o parte foarte frumoasă a Marocului, cu peisaje pitoreşti şi oameni foarte ospitalieri.


Cu un taxi am ajuns repede în medina, partea veche a oraşului, la Jemma El Fna, piaţa principală a oraşului. Era încă devreme şi piaţa pustie. Negustorii de abia începeau să-şi ridice standurile, primi artişti şi vraci îşi făceau apariţia iar noi ne-am folosit de liniştea de pe străzi să găsim rapid un hotel ieftin şi curat pentru a petrece următoarele două nopţi. Chiar la prima plimbare pe străduţele din jurul pieţei am găsit un magazin de biciclete care vindea mountainbike-uri modeste dar suficient de bune pentru tura noastră. Restul zilei am petrecut-o plimbându-ne prin souk-urile oraşului (cartiere orientale cu pieţe specializate pe meşteşuguri) şi stând la poveşti şi târguieli pentru un preţ bun cu vânzătorii (majoritatea vorbeau franceză sau spaniolă). Aici poţi cumpăra tot ce doreşti: mâncare, dulciuri, artizanate din lemn, piele sau lână, haine, muzică şi tot ce-ţi mai poţi imagina. Marrakesh-ul se distinge prin două culori: roşul închis al caselor construite din pământul argilos şi verdele parcurilor din întregul oraş, simbolizând culoarea islamului. După-masa, întorşi în Jemma el Fna, avem impresia că piaţa s-a transformat într-un teatru sub aer liber: grupuri de muzicieni cântă şi dansează pe ritmuri agitate, bătrâni îmbrăcaţi în djellaba (halat marocan tradiţional) şi cu barba lungă ameţesc cobre cu mişcările fluierului iar nişte indivizi caţără maimuţe pe tine ca să-ţi faci pentru un euro poze cu ele. Seara din nou se schimbă scenariul. Între timp s-au instalat o serie de bucătării ambulante aici. Mirosuri irezistibile ne-au făcut să luăm rapid loc la una dintre mesele din piaţă şi să gustăm nenumăratele specialităţi marocane. Aici se prepară proaspăt tipicele brochettes, frigărui din carne de viţel, oaie sau pui şi un fel de mititei, acompaniat de cous-cous sau orez, ardei şi vinete prăjite. O altă delicatesă marocană este tajine-ul, o tocăniţă de carne cu cartofi, morcovi, mazăre şi roşii servit într-un vas de lut sau supa de melcişori cu mirodenii. Fiindcă ne era greu să ne decidem pentru una dintre porţii, am comandat mai multe porţii mici. Aşa puteam să gustăm din fiecare.

A doua zi ne-am întors la magazin şi ne-am cumpărat cu 75 EUR câte o bicicletă. Aveau aproape tot ce le trebuia: două roţi, frâne, schimbătoare şi o şa. Pentru portbagaje am mers la un sudor, care în câteva ore ne-a sudat portbagaje pe măsură. Autocolantele colorate cu emblemele sponsorilor au făcut apoi ca bicicletele noastre să atragă atenţia tuturor.
A treia zi în Marrakesh, după o ultima vizită la sudor care mi-a sudat rapid şi ultima parte a low-rider-ului (portbagaj pe faţă) am reuşit să ne facem cumpărăturile şi am plecat cu un mare elan spre munţi. Deşi nu am pedalat încă niciodată împreună cu Eli, aveam amândoi o senzaţie bună. Fiind doi, aveam avantajul de a putea împărţi echipamentul de camping, ceea ce a rezultat într-un bagaj individual mai redus. Aşa puteam să luăm mai multe fructe cu noi. Primul obiectiv era să trecem Munţii Atlas, ultima barieră montană înainte de podişul Saharei de Nord, prin Tizi’n’Test, un pas de 2100 de metri aflat la 150 de km de Marrakesh. Acest pas este şi principala legătura dintre Marrakesh şi Valea Souss, cea mai importantă zonă agricolă din regiune. Drumul porneşte cu o urcare uşoară din oraş spre Tahanaoute, dea lungul unor mari plantaţii de măslini în care campăm pentru prima dată pe pământ marocan. Traficul este încă destul de intens pe această primă porţiune, dar de îndată ce trecem de orăşelul Asni se linişteşte. Peisajul devine tot mai interesant şi cu fiecare km înspre amonte, versanţii văii devin mai abrupţi şi apar primele serpentine. Prin sate, copiii fug pe lângă noi şi trebuie să ne obişnuim cu fraza tipică care le-o adresează turiştilor: „donnez moi un dirham” (dă-mi un dirham – moneda naţională) sau „un styló, un styló”. Câteodată este obositor, dar cu puţin umor reuşim să facem situaţii comice din asta. Zona care o traversăm este relativ dens populată, cu sate de-a lungul văii principale şi multe aşezări pe pantele golaşe. Cu ajutorul unor sisteme de irigaţie, ţăranii cultivă pentru consumul propriu cartofi, porumb, grâu dar şi ceapă, roşii şi fasole. Ce le rămâne în plus, încearcă să vândă pe pieţele locale. Casele sunt de chirpici şi construite foarte înghesuit, câteodată şi în locuri unde nu ţi-ai imagina o casă. Cu toate că acest peisaj este pitoresc, el nu trebuie idealizat. Lumea de la ţară trăieşte în sărăcie, majoritatea caselor neavând acces la electricitate, apă sau canalizare.
Primele trei zile m-am chinuit puţin pe bicicletă, fiind după aproape trei luni de nemişcare. Eli, deşi are cu vreo 25 de kg mai puţin ca mine, avea acelaşi bagaj şi pedala fără nici o gâfâială. Eu în schimb mă opream destul de des cu scuza de a face o poză peisajului sau oamenilor. Prânzul preferam să-l luăm la câte un restaurant de-a lungul drumului. În fiecare sat se înşiruie mai multe terase care vând tipicul tajine. În Maroc, ca şi în alte ţări arabe, la mâncat se foloseşte doar mâna dreaptă, fără cuţit sau furculiţă. După câteva zile ne-am obişnuit şi noi cu asta, parcă aşa aveam poftă şi mai mare de mâncat.
Apar şi primele mici defecţiuni la biciclete – o pană la Eli şi o pipă ruptă la mine. Dacă pentru vulcanizare eram pregătiţi, cu pipa de aluminiu ruptă avem noroc că la nici 500 de metri era un mecanic care avea fier vechi de bicicletă. Acolo găsim o piesă ce se potrivea. Remarcăm îngrijoraţi că şi cauciucurile se uzează neobişnuit de rapid.  După doar 100 de km, aproape că jumătate din profil s-a dus.

Cortul îl ridicăm a treia noapte pe o mică terasă agricolă deasupra drumului, un loc liniştit cu privelişte de vis asupra vârfurilor înzăpezite ale principalei creste ale Atlasului. Zilele fiind relativ scurte în decembrie, petreceam în regulă vreo 13 ore în cort, deoarece după apus se răcea foarte rapid. La peste 1500 de metri, temperatura scădea noaptea chiar sub 0 grade. În sfârşit, în a patra zi de pedalat urcăm primul pas mare, Tizi-n-Test. Spre sud se deschide valea Souss şi avem impresia că avem tot continentul african la picioarele noastre. Peisajul se schimbă brusc, devine tot mai arid. Noi însă ne bucurăm de temperatura ce creşte cu fiecare km coborât şi după nici două ore ne aflăm la 500 m altitudine. Nu exagerăm cu viteza la coborâre, deoarece frânele ne sunt cam şubrede. Ne oprim de multe ori să admirăm peisajul care ni se arată în faţă, dar şi pe cel pe care îl lăsăm în urmă. Campăm scurt înainte lăsării serii la o distanţă suficient de mare de şosea, încât să nu mai auzim maşinile şi ne pregătim o porţie bună de macaroane cu brânză şi usturoi. Toată seara am stat relaxaţi lângă cort la poveşti şi ne-am bucurat de temperatura plăcută.
Ziua următoare începe cu două surprize: aveam pană la roata din spate şi după papara de la micul dejun primim vizita unor femei care au ieşit la căutat crengi uscate pentru foc, călare pe măgari. Mai întâi ne-au observat de la distanţă, după care s-au apropiat şi ne-au invitat să rămânem cu familiile lor pentru sfârşitul de săptămână. De o asemenea ospitalitate urma să mai avem parte şi cu alte ocazii în tura noastră . Noi însă aveam de gând să ajungem departe în acea zi, aşă că le-am mulţumit pentru ofertă şi ne-am luat rămas bun de la ele. Pentru oricine ne-ar fi văzut, faza trebuie să fi fost comică. Ele vorbeau în arabă, noi în română iar toţi ne strâmbam şi dădeam din mâini şi din picioare ca să se facem înţeleşi.


La intersecţia cu şoseaua principală, traseul nostru face o cotitură spre est, iarăşi înspre zonele montane. După mai puţin de 20 de km parcurşi pe drumul spre Aoulouz fac din nou o pană, dar de data asta parcă ne vine prielnic locul – intrarea pe o plantaţie de portocali, unde imediat suntem serviţi de paznic cu o pungă plină de mici portocale, coapte şi foarte dulci. Aoulouz este prima localitate mai mare în care ajungem după trei zile. Facem la piaţă cumpărăturile de legume, fructe şi pâine pentru următoarele zile, după care găsim şi un cyber, cum se numesc internet cafe-urile în Maroc şi trimitem mesaje la familie şi prieteni. Cu burta plină de la un tajine şi o porţie extra de fasole ne îndreptăm spre Askaoun, sat aflat la 50 de km distanţă şi 2200 m altitudine. Voiam doar să ne îndepărtăm puţin de oraş şi să găsim un loc de cort lângă râu, fiindcă era deja timpul să ne spălăm (până atunci ne spălam doar cu prosopul umed). Însă drumul nu se apropia de râu şi deja se făcuse întuneric. Înainte să ne ridicăm cortul la marginea unui sat, apare un localnic care ne invită să stăm la el. Toată seara ne lăsăm răsfăţaţi de ospitalitatea lui Said – bem mult din tradiţionalele ceaiuri de mentă şi mâncăm deja bine cunoscutul tajine. Deşi ne-ar fi plăcut să mâncăm cu toţii împreună, trebuie şi noi să ne conformăm obiceiurilor lor. În prezenţa unui oaspete, bărbaţii şi femeile din familie mănâncă în încăperi diferite. Copiii până la 10 ani stau de obicei cu femeile, băieţii mai mari pot să vină la tajine-ul bărbaţilor.

După nici un km de la plecare fac o explozie pe roata din spate. Cauciucul s-a copt aşa de tare, încât s-a rupt şi a ieşit camera. Fac autostop până în Aoulouz şi cumpăr preventiv două cauciucuri noi, de o calitate surprinzător de bună. Eli între timp s-a împrietenit cu toţi copiii din sat. Continuăm drumul, care după mai bine de 25 de km termină să fie asfaltat şi intră într-o vale îngustă, devenind tot mai abrupt. Satele sunt mai rare şi ne bucurăm de liniştea pe care o avem pedalând pe acest drum. Urcăm următoarele ore încontinuu şi campăm pe vârful unei mici ridicături la altitudinea de 1500 m. Avem din nou o seară foarte frumoasă, cu cerul senin şi mâncare bună la uşa cortului.
Muezinul ne trezeşte scurt la cinci dimineaţa dar reuşim să adormim la loc, scularea se face doar când soarele bate puternic pe cort şi nu mai putem de căldură. Ne continuăm traseul spre Askaoun pe nişte serpentine care ne scot pe un podiş întins. Ţăranii ne salută la trecere, mulţi ne invită la un ceai de mentă pe care nu-l putem refuza. În Askaoun, un sat la altitudinea de 2000 m facem din nou aprovizionarea cu pâine, legume şi ouă pentru papara din fiecare seară. De obicei încercam să cumpărăm atâta mâncare cât să ne ajungă până la următorul sat mare, deşi aveam tot timpul o rezervă de paste, supe şi gem pentru mai multe zile. Întrebăm prin sat pe unde trebuie să o luăm spre Anzal şi găsim până la urmă drumul care urcă spre un platou la 2350 de metri. Pe drum ne întâmpină foarte multe femei cu fiicele lor. Ne surprinde frumuseţea fetelor de aici, au o privire foarte profundă, ochi mari şi trăsături fine. Majoritatea sunt îmbrăcate în djellaba, un halat lung care le acoperă din cap până în picioare. Veneau de pe pantele munţilor cu măgarii încărcaţi cu tufe şi crengi pentru foc. Unele dintre ele erau foarte timide, altele din contră, foarte vorbăreţe După râsetele lor ne-am dat seama că suntem subiectul a multor glume, aşa că nu ne-a rămas altceva decât să râdem şi noi cu ele.

De îndată ce soarele apune în spatele munţilor se lasă brusc frigul peste vale. Bucuria ne este mare când ajungem pe un platou deschis cu o păşune imensă, ştiind că vom dormi pe iarbă moale noaptea asta. A fost de fapt un loc perfect pentru campat, aproape de firul unei ape şi departe de orice fel de zgomot. Cât rezistăm, stăm afară să admirăm cerul înstelat, apoi ne băgăm rapid in sacii de dormit şi ne pregătim cina. Având un arzător pe gaz, puteam să ne permitem să gătim în cort. Seara ne-am petrecut-o ca de obicei, citind puţin prin ghidul turistic şi prin paginile printate cu descrierile despre traseu. Chiar cu câteva zile înaintea noastră trecuse un neamţ pe bicicletă pe acest drum, venind din sens contrar. Ni s-a şi făcut milă de el următoarea zi când i-am văzut urmele prin noroi şi faptul că tot la câteva pedale trebuia să se dea jos de pe bicicletă că să o scoată din noroi. Noi însă aveam condiţii perfecte, drumul era uscat, cerul senin şi nu bătea deloc vântul. Cu toate că drumul nu urcă foarte mult până în pasul Tizi’n’Tieta la 2548 de metri, avansăm foarte lent fiindcă după fiecare curbă ne apare un nou motiv pentru fotografie. Fiind decembrie, sunt şi multe petice de zăpadă pe marginea drumului. Zona este chiar de un pitoresc aparte. De multe ori avem parte de minunate vederi spre Toubkal, vârful cel mai înalt din Maroc. Este o zi în care pur şi simplu ne bucurăm că suntem unde suntem şi facem ceea ce facem.

La o mică urcare, pe la ora avansată a prânzului, Eli face şi el o explozie pe roata din spate, cauciucul fiind de nefolosit. Parcă la comandă a venit, fiindcă la amândoi ne era destul de foame şi tot căutam un loc bun pentru a ne opri. N-am mai prea avut de ales, aşa că eu m-am pus direct la făcut sandwichuri iar Eli la schimbat cauciucul. Noroc că luasem două bucăţi din Aoulouz, altfel ar fi fost o încercare grea să coasem cauciucul. De aici nu ne-a mai lipsit mult şi pe la ora 4 ajungeam în cel de-al doilea pas, urmând o coborâre accentuată. Frigul la altitudine se făcea simţit, aşa că pentru prima dată a trebuit să ne punem mănuşile. Trecem iarăşi pe lângă nişte ţărani care numai bine ne cheamă la un ceai fierbinte. În astfel de situaţii, noi ofeream ce aveam la noi, când o portocală, când nişte ciocolată sau smochine. Aşa ne-am obişnuit cu ospitalitatea berberilor încât la un moment dat, când îi vedeam la marginea drumului, deja ne şi aşteptam ca ei să ne invite la ceai. Ca norocul, de cele mai multe ori aşa se şi întâmpla şi cu toate că nu ne înţelegeam verbal, gesturile spuneau totul. Erau momente foarte plăcute şi sincere care încă odată ne dovedeau că cicloturismul este una dintre formele cele mai autentice de a călători. Faptul că te deplasezi din propriile forţe îţi asigură deja un anumit respect din partea localnicilor. Dacă te şi opreşti la o scurtă poveste când treci pe lângă câmpul sau prin satul lor, poţi fi sigur că le câştigi simpatia.
Înainte de a se lăsa noaptea, ne aranjăm un loc de cort şi urmăm ritualul zilnic. Fiecare ştia deja ce trebuie să facă şi care sunt mişcările la ridicatului cortului, la „făcut patul” şi la gătit – le făceam deja automat.
Dimineaţa avem soare şi parcă suntem leneşi azi. Plecăm abia pe la ora 10:30, măcar avem o bună parte de coborâre înaintea noastră. La amiază ajungem la o piaţă locală unde din toate satele învecinate s-au adunat micii negustori. Se găsesc de toate aici, de la oi, la fructe, vase de gătit, mobilă şi haine, tot ceea ce e nevoie la ţară. Nu pierdem ocazia şi facem multe poze, intrăm în vorbă cu negustorii şi le explicăm pe cât putem oamenilor de unde venim şi unde vrem să ajungem. O nouă pană în apropierea lui Tachaokcht ne dă ocazia să intrăm între case în centrul satului, pentru a încerca să reforţăm cumva cauciucul din faţă. Şi acesta era foarte copt, dar nu mai aveam unul de schimb. Soluţia provizorie a fost să căptuşim cauciucul cu o cameră spartă pe dinăuntru în speranţa ca nu fiecare spin prin care treceam să-mi facă o pană. Repede devenim atracţia satului, se adună la început toţi băieţii, apoi adulţii şi pe urmă vin femeile şi fetele. La început toţi erau timizi, dar cu nişte glume şi râsete putem să rupem bariera de comunicare. În timp ce Eli vulcaniza pana, eu m-am dus să fac nişte poze prin sat. Este un scenariu deosebit care de fiecare dată mă fascinează din nou: străduţe înguste, case simple de chirpici cu porţi colorate şi mai ales copiii plini de veselie care vin să vadă cine-s cei doi străini pe biciclete. Repede ne-am făcut prieteni prin sat şi fiecare dintre băieţii prezenţi doreau să ne ajute la vulcanizare. După câteva ore bune petrecute cu lumea din sat plecăm cu puţină teamă de a nu face din nou o pană. Drumul este iarăşi asfaltat şi aşa putem avansa rapid. Spre bucuria noastră, găsim un loc bun de pus cortul în valea unui râu. Aici, iarăşi putem să ne spălăm după trei zile grele de pedalat pe drumuri prăfuite. E cu totul altă senzaţie să dormi curat în sacul de dormit.

Următoarea oprire de aprovizionare o facem în Tazenakht, un oraş cunoscut pentru ţesătoriile tradiţionale de covoare din regiune. Găsim internet, cauciucuri de schimb şi un restaurant ieftin în care încercăm pentru prima dată o tocană de plămâni cu fasole şi morcovi. Ne ia ceva timp până rezolvăm toate în oraş şi pornim spre ultima etapa a turei noastre, spre Zagora.
Deja suntem de nouă zile în şa şi cu 400 de km parcurşi. Abia acuma m-am obişnuit complet cu bicicleta şi am refăcut masa musculară din picioare. Avem amândoi o senzaţie de confort pe biciclete şi parcă nu dorim ca tura noastră să se termine deja într-o săptămână. Faptul că temperaturile nu sunt foarte ridicate, ne permite să fim toată ziua pe biciclete. Peisajul după Tazenakht devine tot mai arid, pedalăm printr-un deşert de pietre şi nisip. Cu atât mai plăcute sunt opririle în oazele aflate de-a lungul văilor. Berberii şi-au construit aici casele şi şi-au amenajat grădini pe care le irigă cu apă din fântâni. Aceste oaze sunt mici insule de prosperitate, apa dându-le posibilitatea să cultive diferite soiuri de legume şi să planteze pomi fructiferi.
Două zile după Tazenakht ajungem la Ait-Hamane. Înainte de slujba de seara din moschee, un tânăr învăţător ne abordează şi ne invită să stăm la el în casă. Vorbea fluent franceză şi am povestit toată seara despre Maroc şi România. A fost o ocazie bună să ne lămurim mai multe întrebări legate de obiceiuri pe care le vedeam şi nu le înţelegeam, de oameni şi de expresii în limba arabă.
Părăsim dimineaţa la prima oră Ait-Hamane şi continuăm drumul nostru spre Zagora. În Bleida, ultima localitate mai mare înainte de Zagora, ne umplem toate sticlele cu apă şi intrăm într-un labirint printre deluşoare. Drumul ne conduce spre albia unui râu sec care îşi taie calea printr-un canion adânc. Pereţii canionului se ridică în coloane spre cerul albastru imaculat. Rămânem impresionaţi de frumuseţea peisajului. Drumul traversează de mai multe ori albia râului şi văzând cantitatea de sedimente, ne imaginăm în ce torent se transformă râul pe timp de ploaie. Ne întâlnim de mai multe ori cu fete care ieşeau cu caprele la păscut şi ne mirăm ce pot mânca aceste animale. În afara oazelor, singurul lucru ce creşte în zonă sunt nişte tufe uscate. Comunicarea o facem iarăşi prin semne, ceea ce tare le amuză pe fete. De ajutor ne sunt aparatele de fotografiat digitale. Ele sunt un bun „spărgător de gheaţă” când vrei să intri în „vorbă” cu cineva. Aşa le tot arătăm pozele făcute pe drum şi reuşim să-i facem să râdă pe copii.

La ora după-amiezii ajungem la Bou Assria, o oază care de departe deja părea a fi un loc exotic. Verdele curmalilor contrastează tare cu nisipul galben şi pereţii maro ai văii. Oamenii se mişcau printre grădini, harnici ca nişte furnici. Facem o pauză de masă sub umbra unor palmieri şi ne odihnim. La ieşirea din oază ne-am tot oprit să facem poze, soarele era aproape de orizont şi învăluia valea în culori calde. Iarăşi au venit nişte fete din casele din apropiere înspre noi şi ne-am lungim la poveşti cu ele. Dacă timp de aproape două ore am reuşit să găsim scuze pentru a refuza respectuos invitaţiile Aishei şi Rashidei de a ne odihni peste noapte la familia lor, la apusul soarelui şi lăsarea frigului acceptăm. Pot să spun că a fost una dintre experienţele cele mai frumoase din toată tura noastră. Casa familiei era una simplă, din chirpici şi nu avea apă şi curent. Era împărţită în două curţi mici cu câte 2 camere pe curte, o baie şi o bucătărie. Noi am petrecut seara în „sufragerie”, o încăpere cu covoare şi perne pe jos. Ritualul ceaiului de mentă, cu spălatul, gustatul şi îndulcitul ceaiului de către gazda principală nu a lipsit nici aici, iar toată familia a făcut tot posibilul ca noi să ne simţim bine. Între timp tot mai venea câte o rudă care aflase că suntem în vizită să dea noroc cu noi. Aşa am petrecut toată seara împreună cu familia fetelor, la ceai, la cous-cous cu legume şi la joacă cu surorile lor mai mici. Noaptea, toţi bărbaţii am dormit în sufragerie, pe covoare şi băgaţi în sacii de dormit.

Următoarea zi fiind duminică, am decis să nu ne grăbim prea tare. Am mai luat micul dejun cu familia, clătite cu miere şi nelipsitul ceai de mentă. Apoi am făcut o mică plimbare până pe un munte cu formă conică din apropiere. De pe vârf se putea vedea întreaga vale. La ora 12 ne-am întors şi cu greu ne-am despărţit de toată familia. Ne mai aşteptau patru zile de pedalat până să ne întoarcem la Marrakesh.
Ne-am urmat drumul de-a lungul văii, care se deschide la un moment dat într-o nouă vale foarte largă. La prânz am fost invitaţi din nou la o familie să mâncăm. Şi aici, întreg satul s-a oprit din activitate pentru a veni să ne salute la casa unde mâncam. La plecare ne-au umplut o pungă de curmale ca să avem energie pentru drum. Deja eram în sudul Marocului şi peisajul semăna tot mai mult a deşert „clasic”. Şi nisipul devenea mai fin iar pe drum întâlneam deja cămile.

După două săptămâni şi 590 de km am ajuns în sfârşit la Zagora, punctul cel mai sudic al turei noastre. Zagora este poarta spre Sahara, aflându-se dea lungul unor rute comerciale tradiţionale.
Noi ne-am cazat într-un hotel decent la strada principală din oraş şi am mers să mâncăm ceva. La internet citim noutăţi din lume şi reuşit să scriem câteva mailuri familiei şi prietenilor. Următoarea zi, de dimineaţa facem deja o afacere. L-am convins pe un vânzător de suveniruri să ne cumpere bicicletele la un preţ foarte bun. Ne-am înţeles să predăm bicicletele unui văr de-al său din Agdz, loc până în care urma să ajungem pedalând. Am bătut palma şi ne-am scăpat de o grijă.
Dacă ultimele zile de abia vedeam câte 5-6 maşini pe zi, pe valea Draa întâlnim un flux continuu de maşini. Fiind perioada de sărbători în Europa şi apropiindu-se sărbătoarea mielului, Aid el Kebir, mulţi marocani rezidenţi în Europa vin să-şi viziteze familiile.
Pe toată porţiunea între Zagora şi Agdz, valea Draa este o imensă plantaţie de curmali. Palmierii şi pragurile abrupte şi golaşe caracterizează întregul peisaj. Majoritatea satelor din valea Draa au fost afectate de puternicul cutremur din 2004 care a distrus multe case. Unele sate prin care am trecut păreau pustii, casele fiind lăsate în paragină. Un semn al bogăţiei văii sunt vechile reşedinţe ale familiilor influente de berberi, kashbah-urile, nişte fortăreţe impunătoare construite în prelungirea stâncilor.

Ultima noapte în cort am dormit la marginea unui sat sub un curmal. Am cules fructele deja coapte şi astfel ne-am asigurat desertul după masa copioasă pe care ne-am permis-o (cumpărasem ulei de măsline, chiar şi două felii de carne de vită). Pe 18 decembrie, ultima zi pe bicicletă, a 16-a în total din tura noastră, ajungem la Agdz. Îl găsim aici pe vărul lui Said, căruia îi vindem biciclete. Cu ocazia asta îmi face o reducere la un covor din magazinul lui care mi-a plăcut foarte mult. Aşa, la final amândoi am făcut o bună afacere.

La ora opt dimineaţa ne urcăm într-unul dintre numeroasele autobuze care se întorc goale spre Marrakesh. Cele 7 ore de călătorie avem timp să recapitulăm toată tura şi să ne uităm la pozele făcute. Ajunşi înapoi în oraşul imperial, ne găsim cazare în apropierea Djema el Fna. Ieşim să mâncăm şi să ne facem rapid cumpărăturile de Crăciun. Seara ne facem bagajele şi încercăm să împărţim astfel greutatea, încât să nu trebuiască să plătim bagaj adiţional. La miezul nopţii terminăm şi ne punem la culcare pentru câteva ore, ca la ora 8 să fim deja la aeroport. Check-in-ul decurge fără probleme, avem un zbor liniştit până la Hahn, o noapte lungă în aeroport, încă ceva ore de aşteptat în aeroportul din Budapesta şi o călătorie de 7 ore cu autobuzul firmei Huben care ne aduce înapoi la Cluj. Ca să fie contrastele extreme şi ca să dovedim că nu ne-am plictisit de bicicletă, în dimineaţa zilei de 22 decembrie ne-am adunat cu mai mulţi bikeri din Cluj şi din ţară la Cluj Winter Fun Race în dealul Hoia şi am tras nişte ture cu bicicleta prin zăpadă.

   

Făcând bilanţul, a fost o experienţă foarte frumoasă. După şase luni de scris şi învăţat, pedalatul întru-un climat aşa de plăcut mi-a căzut foarte bine. Şi faptul că după mult timp am găsit din nou un coechipier, a fost ceva deosebit. Pe tot parcursul turei ne-am distrat foarte mult şi am acumulat o experienţă în plus. Sper ca pe viitor să crească comunitatea românilor care îşi petrec concediul pe bicicletă - şi de ce nu, chiar în Maroc. Doresc să mulţumesc atât sponsorului principal Tirana, cât şi sponsorilor asociaţi Perpetuum, Huben şi Grafol pentru sprijinul financiar şi serviciile oferite. Ei au făcut posibilă această expediţie şi mă bucură să văd că investesc în astfel de proiecte.

 
 
 
© www.stefanroman.com 2001 - 2009
vizitatori