deutsch english español
   
   
Baraka

 

În martie 2009 am ajuns la Baraka, un mic sat pe malul vestic al lacului Tanganyika, în extremul est al Republicii Democrate Congo. Lucrez aici pentru un proiect GTZ (Agenţia Germană pentru Cooperare Tehnică) de ajutor de urgenţă. Zona aceasta a avut de suferit mult de pe urma conflictului armat din RD Congo, o mare parte a populaţiei refugiindu-se în ţările vecine Burundi şi Tanzania. Cum situaţia s-a mai liniştit, a început procesul de repatriere a refugiaţilor. Ei se confruntă cu noi probleme la întoarcere: ocuparea sau exproprierea vechilor terenuri pe care le lucrau, ocuparea sau distrugerea caselor lor şi stabilirea a noi familii în zonele lor tradiţionale. Noi urmărim să ameliorăm situaţia umanitară acută şi să îndrumăm populaţia în următorii doi ani spre un proces de dezvoltare durabilă, care permite subzistenţa şi elimină dependenţa de ajutoare umanitare. Este prevăzut ca în urma acestei prime faze, să se poată iniţia proiecte de dezvoltare pe termen mediu care urmează să lucreze cu structurile administrative deja existente.

Este martie şi sunt proaspăt ajuns, primele impresii sunt incă foarte vii şi sper să pot menţine un jurnal constat aici. Este o zonă şi un conflict despre care se ştie foarte puţin în România şi sper ca prin acest jurnal să trezesc interesul vostru, chiar dacă doar pentru a vă informa, dar eventual şi pentru a lucra cu vreuna dintre organizaţile internaţionale sau ONG-urile bazate aici. Voi pune şi poze, atât de la munca pe care o fac cât şi din zona marilor lacuri. Cine doreşte, poate să-mi lase un mesaj în guestbook sau să mă contacteze direct prin mail.


     
   
     
Duminică cu barca de la MSF pe lac

 

 
 


26.03.2009, sosirea a peste 200 de refugiaţi din Tanzania în portul Mushimbakye din
Baraka, Republica Democrată Congo

 

Azi mă trezesc devreme fiindcă în portul din Mushimbakye, la 3 km de Baraka, trebuie să ajungă un vapor cu 199 de refugiaţi. Este o acţiune de repatriere a refugiaţilor congolezi în Tanzania organizată de către UNHCR (Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi) şi IRC (International Refugee Comittee) cu sprijunul FAO, Partnership Operations (UNHCR - BMZ şi GTZ), WFP, Search for Common Ground şi Caritas. Deşi situaţia de securitate din zonă nu este încă stabilă, această repatriere se face pe fondul presiunilor făcute de către guvernul din Tanzania, care doreşte să desfinţeze taberele de refugiaţi şi să "se scape" de congolezi.

Norbert, şoferul nostru mă aşteaptă deja la 6:30 în curte. Sunt doar 5 km până în portul Mushimbakye. Pe drum vedem deja multe maşini ONU şi ale ONG-urilor care vin să coordoneze primirea repatriaţilor. De pe deal se vede deja vaporul în apropierea ţărmului, camioanele UNHCR stau pregătite pentru transferul persoanelor spre un camp intermediar iar un grup local de femei dansează şi cântă pentru a bine-veni vechii prieteni, vecini sau rude, de care au fost despărţiţi peste 10 ani.

Poliţia ţine localnicii la distanţă, reprezentanţii organizaţiilor s-au înşiruit pe cheiul portului şi MONUCii pakistanezi fac poze şi filmează. Sunt singurul muzungu prin zonă şi atrag multe priviri. Fiindcă nu am tricou cu GTZ, Faye, directorul PO, trebuie să mă prezinte la toată lumea. Fiecare organizaţie are lista cu numele celor îmbarcaţi şi zonele în care doresc să fie duşi.

Prima dată sunt coborâte animalele de pe bord, apoi vin pasagerii: mai întâi cei mai vulnerabili, femei gravide, bătrâne, copii şi mamele lor. Apoi bărbaţii. Emoţionantă este întâlnirea a doi fraţi după 12 ani de despărţire. Dealtfel, mă surprinde faptul că sunt foarte puţini bărbaţi printre pasageri. Mulţi au preferat să rămână în Tanzania şi să încerce să lucreze acolo decât să să se întoarcă în Congo, într-un viitor incert.

   

După ce sunt urcaţi în camione, sunt duşi la campul de tanzit UNHCR aflat chiar în apropierea portului pe deal. Chiar la sosire sunt serviţi cu apă şi o ceaşcă de mămăligă. După ce au ajuns cu toţii, le este explicat programul zilei. Într-un cort, pe rând, fiecare familie este chemată şi se face prezenţă, apoi trec într-un cerc de la o organizaţie la alta, pentru a fi vizate documentele de refugiaţi. Primesc medicamente şi apoi în funcţie de cum este organizat transportul mai departe spre satele lor, se distribuie un kit de ajutor pentru primele 3 luni pentru cei care pleacă încă din prima zi. Restul, care sunt transportaţi în următoarele zile, mai întâi sunt cazaţi în corturi dormitoare. Kitul de ajutor constă din pături, un nylon mare, o plasă de ţânţari, o lopată, greblă şi sapă, sare, zahăr, ulei, orez, fasole, seminţe de varză, roşii şi vinete, bidoane pentru apă, o stropitoare şi un set de vase şi ligheane.

 

Bagajele repatriaţilor ajung şi ele încetul cu încetul de pe vapor în camp. Abia acuma îmi dau seama de ce acţiune este pentru mulţi, care se mută cu toată casa - dulapuri, paturi mese, scaune, multe haine, biciclete.

 

Un grup de comedianţi face înainte de masa de prânz un teatru patricipativ, o acţiune de sensibilizare pentru perioada care va urma. Printr-o formă jucăuşă şi veselă le sunt explicate dificultăţile de care vor da la revenirea în satele lor, drepturile şi obligaţiile pe care le au şi faptul că nu vor mai avea acelaşi sprijin din partea UNHCR, care i-a îngrijit în ultimii 10 ani. Pentru mulţi, care erau încă mici copii când s-au refugiat sau care s-au născut în Tanzania, este un început cu totul şi cu totul nou, un stil de viaţă nou, cu muncă şi obligaţii. Aici întră multe ONG-uri în activitate în cadrul asistenţei de reintegrare a repatriaţilor în formă de şcolarizări, platforme locale de discuţii şi reconciliere sau prin ajutoare directe de seminţe, construcţii sau unelte.

După masă pleacă deja primele camioane spre sud spre Fizi, până duminică se încheie acţiunea.

Primele două săptămâni

 

Am în urmă patru săptămâni de pregătire la Eschborn şi Bad Honeff pentru a mă familiariza cu toate instrumentele de management de proiecte ale GTZ-ului. Mi se pare foarte bine că organizaţia investeşte acest timp în noii lor angajaţi şi îi trimite cât de cât pregătiţi în teren.

Plec la prima oră cu avionul din Cluj prin Bucureşti la Frankfurt. În Oberursel am timp toată ziua să-mi fac bagajul şi să mai fac ultimele cumpărături. Am mult bagaj, dar mă duc să locuiesc in Congo, aşa că nici nu vreau să duc lipsă de ceva acolo. Am cu mine multe haine, câteva cărţi, dicţionare şi echipamentul complet de camping şi de bicicletă. Păi normal, vreau să mă şi dau cu bicicleta acolo. Cele două bagaje pe care le am cântăresc în total 65 de kg. Va dura o săptămână până voi ajunge la Baraka, o lungă odisee cu aşa mult bagaj. Zbor mai întâi cu Ethiopian Airlines la Addis Abeba şi mai departe la Kinshasa. Plătesc taxa de 110 EUR pentru bicicletă, o bună afacere fiindcă excesul de bagaj ar fi fost mult mai scump.

Ajung marţi, 10 martie la amiază destul de obosit pe o căldură mare şi umezală ridicată în Kinshasa. Deja din geamul avionului îmi fac pima impresie despre Congo - văd multe avioane abandonate, murdare şi şubrede, unele mai sunt folosite, altele fier vechi de care se ocupă câţiva tipi cu bonfaiere, daltă şi ciocan. Şi maşinile care aprovizionează avioanele şi care descarcă bagajele sunt nişte rable, un tractor agaţă avionul şi-l trage în poziţia de parcare. La intrarea în aeroport străinii sunt separaţi de congolezi, vreo 15 bagători de seamă, securişti, poliţai, miliţieni şi militari se plimbă agitaţi în jurul nostru, ne trag încoace'n'colo, fiecare controlează paşapoartele şi certificatele de vaccin. Ai viză, n-ai viză, ai, bine, nu-i bună viză, ba-i bună, unde-i delgaţia, de ce n-ai delagaţie, problemă, păi fără delegaţie nu poţi intra, vezi, nici ea n-are delegaţie, păi are paşaport diplomatic, nu-i bai, delegaţie tot îi trebuie, dar are telefon, sună, bă, ăştia zic că-mi trebuie delegaţie, nu-ţi trebuie, trece fata, eu rămân, vine şoferul, vine poliţaiul nostru de contact, vino încoace, hai că facem, ăştia-s proşti, toţi vor o mică atenţie dar scăpăm noi de ei, hai că facem, stai jos şi rezolvăm noi, tot era bine să-ţi dea un ordre de mission, păi am întrebat dacă îmi mai trebuie ceva şi nimic, na, asta e, trece timpul, e cald, pişcă ţânţarii, se calmează situaţia că-s ultimul rămas din tot avionul, şoferul e cu mine, poliţistu rezolva situaţia, bine aţi venit în Congo domnu' Roman, să aveţi o şedere plăcută, n-ai cumva un mic cadou pentru papa, mă fac că nu înţeleg, merci, merci, merci, sănătate maximă domnilor. Cumva îmi aduce aminte de circurile de pe vremuri de la graniţele româneşti. A ajuns şi cartonul mare cu haine şi bicicleta. În faţa aeroportului e o agitaţie imensă... aflu că echipa naţională de fotbal amatori a Congo-ului a câştigat campionatul african şi s-a anunţat revenirea lor în ţară pe ziua de azi. Informaţie greşită, vin doar mâine. Se pun pe drum înapoi spre oraş care e la vreo 25 de km, vă daţi seamă că erau şi nervoşi. Suntem vreo trei patru maşini care mergem în convoi. E o mulţime inimaginabilă de oameni la marginea drumului, zeci, sute de mii. Şoferul bagă gazeu, la un moment dat se opreşte coloana, nu se poate trece, un accident s-a produs mai în faţă, dintr-o dată s-ar nişte tipi pe pick-up-ul din faţa noastră şi rup cu sălbăticie cartonul de pe platformă. De mult nu mi-a mai fost frică, dar acuma simţeam că situaţia poate degenera rapid. Noroc cu Blaize, şoferul nostru care a apăsat pe gaz şi a putut să plece rapid de acolo. Ajungem în capitală, un haos imens, circulaţie dezordonată, pe trotuare, pe contrasens, prin, pe lângă şi peste gropi. Sunt cazat la un hotel de lux, Residence Le Voyageur, cu o piscină mare în curte. Este şi locul unde vin mulţi expats din Kinshasa să joace tenis, să înoate sau să meargă la sala de forţe. Preţurile din Congo sunt foarte mari, aproape totul se importă din Europa, America de Sud sau din alte ţări africane. Noroc că produc ei bere - Primus, Amstel şi Mutzig.

Oamenii în faţa aeroportului
pe drum spre Kinshasa

Am stat trei zile în Kinshasa să rezolv unele formalităţi la biroul GTZ-ului şi să am câteva discuţii cu directorul. M-am întâlnit şi cu nişte români care lucrează pentru MONUC (misiunea ONU în Congo), ei mi-au dat datele de contact a altor români staţionaţi în Bukavu, în estul ţării. Joi am dus bicicleta la aeroport fiindcă trebuia să o trimit prin cargo, cu greu am lăsat 200 USD acolo, o mare găinăreală între biroul Kenyan Airlines şi vamă, dar na, am reuşit pană la urmă.

Este vineri şi zbor mai departe spre Bujumbura, cel mai apropiat aeroport de Baraka. Vine cu mine şi responsabilul de securitate din GTZ care face o analiză a situaţiei din proiecte pentru a putea face recomandări de îmbunătăţire a siguranţei angajaţiilor. Ajungem în Nairobi, aici stăm o noapte la un hotel din apropierea aeroportului şi următoarea dimineaţă zburăm spre Bujumbura. Intru fără probleme în Burundi, mi-a ajuns bagajul dar nu bicicleta, este încă în Nairobi ceea ce mă linişteşte. Au venit doi şoferi după noi, ne duc la hotelul unde ne cazăm şi la amiază ajunge şi şeful meu dintr-o delegaţie în Etiopia. Burundi pare mai organizat decât Congo, străzile sunt asfaltate, circulaţia mult mai liniştită dar şi aici mă surprinde multitudinea de maşini ONU şi de corp diplomatic, peste tot câte o organizaţie, UNHCR, FAO, Partnership Operations. Şi Burundi se află după un lung conflict armat, cu mulţi refugiaţi interni şi congolezi, siguranţa încă nu este restabilită complet şi un conflict interetnic poate să se declanşeze în orice moment.

Centrul din Bujumbura
plaja din Bujumbura

Bujumbura este un oraş mic pentru o capitală, situat la malul nordic-estic al lacului Tanganyika şi se întinde pe colinele din estice din zonă. Multe vile reamintesc de vechea colonie belgiană şi de marile companii europene care exploatau resurse naturale în Burundi. Prezenţa atâtor străini a făcut ca unii oameni de afaceri să aibă restaurante prospre şi chiar nişte cluburi selecte la malul lacului. Se pare că Bujumbura este un bun loc pentru a veni în weekend din Baraka.

Abia luni am putut să-mi scot bicicleta din vamă, am stat trei ore în aeroport ca să strâng 17 semnături şi să plătesc 4 taxe la tot felul de ghişee şi birouri, o birocraţie exagerată. Cu Shabani, unul dintre şoferii proiectului mă îndrept spre Baraka. La graniţă nu avem nici un fel de probleme, trecem uşor şi ne şi oprim în Uvira, primul sat, orăşel chiar după graniţă. Urmează 4 lungi ore pentru 120 de km până în Baraka. În apropierea fiecărui sat sunt check-pointuri ale militarilor şi ale rebelilor Mai Mai la care încearcă să scoată o şpagă de la şoferi. Noi n-am oprit la nici unul, nici n-am stat la mari discuţii cu ei fiindcă GTZ-ul a făcut foarte multe în ultimii ani în zonă şi suntem bine văzuţi, aşa că majoritatea ne deschid automat bariera. Drumul şerpuieşte aproape tot timpul pe marginea lacului, când prin lac, prin pâraie sau bălţi de noroi. Nici arcurile de la maşină nu sunt foarte moi, aşă că ajung destul de scuturat în Baraka.

Uvira

Am stat doar scurt în Baraka, am apucat să-mi văd căsuţa în care voi locui 2 ani şi să-i cunosc scurt pe noii colegi. Marţi dimineaţa am şi plecat spre Bukavu, unde sunt şi alte proiecte GTZ. După 8 ore chinuitoare pe un drum foarte prost dar cu un peisaj impresionant de-a lungul graniţei cu Burundi şi Ruanda am ajuns şi la Bukavu, capitala provinciei Sud Kivu. Fiind anunţată vizita preşedintelui ţării, Joseph Kabila, era multă poliţie şi armată pe străzi şi nu am putut merge peste tot în oraş. În Bukavu sunt prezente foarte multe organizaţii ale ONU, ONG-uri în domeniul sănătăţii reproducerii, securităţii alimentare, păcii, drepturilor copiilor şi femeilor care lucrează cu populaţia locală şi cu refugiaţi. După-masa am făcut doar cumpărături la magazin (în Baraka nu există) pentru cheful de sâmbătă, o mică petrecere pentru a cunoaşte şi pe ceilalţi străini şi locali care lucrează la organizaţii în Baraka. Seara m-am întâlnit cu cei doi militari care sunt în Bukavu, am stat la poveşti şi m-am bucurat că sunt şi în colţul acesta al Congo-ului români.

Drumul dintre Ruzizi şi
Bukavu

Bukavu
Bukavu

râul de frontieră între
Ruanda şi Congo

Vineri ne-am întors la Baraka, şi am făcut ultimele cumpărături pentru chef. Sâmbătă apoi cheful cu vreo 50 de oameni, locali si expats din Franţa, Olanda, Germania, Cehia, Angola, Mozambic, Congo, Burundi, Ruanda, Australia şi Marea Britanie, simpatici toti, multă bere, vin, whiskey, muzică africană şi de-a noastră.

curtea din spate
curtea din faţă
coliba mea e cea din stânga

Duminică, după ce ne-am trezit cu toţii din mahmureală am tras o tură cu bicicleta prin sat, apoi am ieşit cu barca celor de la MSF pe lac la baie. La mal nu e aşa sigur să faci baie, în ultima luna au ajuns 2 tineri la spital cu muşcături de crocodil iar mai la sud, în capătul golfului au fost chiar doi oameni mâncaţi de hipopotami.

Cam atât pentru moment, urmează noutăti săptămâna viitoare...

 

© www.stefanroman.com 2001 - 2009
vizitatori